După virtute

Un articol care nu are nici o legătură cu Epstein, miliardari perverși sau copii abuzați

Bună, dragă cititorule. Nu pot să dorm! Am încercat tot weekendul să scriu și eu ceva interesant despre dosarele zilei și uite-mă aici, la unu noaptea scriind despre cu totul altceva. Bine-mi folosește să încerc și eu să urmăresc balaurul actualității cu bicicleta pliabilă a unei inteligențe limitate.

Un singur lucru voi zice legat de emailuri, câteva mi-au ajuns la ureche. Îmi cer scuze elevilor mei ăia mai proști că v-am mințit! Puteți ajunge până în vârful societății așa analfabeți, nimeni acolo sus nu se va prinde atât timp cât aveți banii necesari pentru a vă cumpăra recunoașterea și prestigiul.

Astea fiind scrise ce ai zice de un pahar? Te-aș duce în cârciuma pescărească a unui sat de deltă dar mai e nevoie de vreo doi scriitori talentați ca așa ceva să fie pitoresc sau rustic. Putem să mergem într-una de pe țărmul rece al mării Irlandei, am auzit că e la fel de nărăvașă ca iubita mea Mare a Nordului.

Hai! Pune-ți pulovărul de pescar de ăla de lână aspră pe care niște mâini diligente ce te iubesc l-au croșetat cu modele unice să fi recunoscut dacă vreodată ajungi la mal. Vino să bem în cârciuma unui sătuc atât de izolat că oamenii încă sporovăiesc în gailic, bătrâna limbă celtică, un fel de rosisku al cherhanalelor de pe acolo.

Am câțiva veri lucrând la o distilerie acolo. Fac rachiu așa cum făceam și eu odată cu tata și bunicu, scot razele de soare din boabe de cereale și maturează lumina în butoaie de stejar până ce arsura se domolește iar pe gât în jos simți doar căldura coborându-ți în suflet.

Hai să poposim!

În seara asta vreau să-ți vorbesc despre o carte grea din toate punctele de vedere, scrisă de un filosof ce refuză să fie așezat în vreo căsuță. Un scoțian ce a trăit în America dar nu a părăsit niciodată satul lui galic de pescari, un socialist catolic pios și un reacționar ce ura revoluțiile pentru genul de oameni pe care îi ridică mereu la putere, ultimul aristotelian într-o lume postmodernă. Alasdair MacIntayer e genul acela de filosof pe care l-ai avea de citit într-un curs de universitate dar nu vrei să o faci și apoi îl descoperi după ce ai terminat și te întrebi unde naiba a fost până acum. Cartea sa: ”Trata de morală, După virtute” e o genealogie a unei probleme pe care societatea noastră nici nu știe că o are. Problema lipsei de sens al existenței.

Ai stat de vorbă cu Chat GPT și ai văzut ce bine-ți răspunde? Nu te fandosi că toți îl folosim pentru chestii plictisitoare. Eu îl pun să-mi găsească greșeli de gândire atunci când mă droghez cu propriile vânturi și uit că nu sunt cine știe ce lumină ci doar e cam întunecată camera. De exemplu l-am pus să-mi explice de ce greșesc când consider că este rău să abuzezi de alții ca un filantrop bogat cu o insulă privată. Mi-a răspuns și vorbele lui erau neadevărat de corecte. Așa am reajuns la MacIntayer și la cartea lui. El începe cu un experiment de gândire. O lume în care un cataclism a dus la dispariția științei per se dar în care știința e reconstruită parțial pornind de la cărți și rămășițe redescoperite. Autorul susține că ce este reconstituit nu este știința ci altceva deoarece deși limbajul științei ar fi acolo, alături de corpusul de informații, spiritul, supozițiile și feelingul din spate nu ar fi prezente. El zice că asta e situația noastră morală de acum. Un cataclism a avut loc, noi nu vrem să recunoaștem, folosim limbajul moral în dezbaterile noastre dar practic nu putem ajunge la un deznodământ al discuției pentru că nu avem reperul scopului ultim după care să ne ghidăm.

Sună pompos, nu?

De câte ori nu te-ai contrazis cu cineva pe un subiect important. Ai dat argumente, ți sa răspuns cu argumente și niciunul nu a putut înainta. Amândoi ați ajuns fie să fiți de acord că nu sunteți de acord, fie ați făcut ca niște tineri cu boomerii lor și v-ați dat cu farfuriile de ciorbă în cap.

Nu e vina ta. E vina iluminiștilor! Ăia de au încercat să reclădească sistemul moral după ce credința în divinitate a devenit puțin ridicolă în rândul fețelor mai cunoscute ale societății. Pur și simplu, gândirea aia cu binele ca scop în sine însuși pe care creștinii o aveau fundamentată de la un nene deștept numit Aristotel. Gândirea aia care zice că educația e bună deoarece te aduce pe tine mai aproape de perfecțiune, că bunătatea e prin ea însăși răsplata ta sau că ,tu ca om, ai un scop în viață prin simplu fapt că, pana mea, existența e un miracol de o improbabilitate astrală și acel scop e să încerci să-ți atingi potențialul devenind asemeni eroilor clasici fie ei : Alexandru sau Isus, e insuficientă. Ei, iluminiștii ăia tare deștepți, au încercat să fundamenteze moralitatea în rațiune prin: imperative, sisteme și alte acareturi ce păstrau limbajul vechii morale dar nu aveau structura de rezistență a acesteia. Sistemul lor e așa de firav că a ajuns să vină unul mai supărat care să sufle mai tare și puf: Kant, Kierkegaard, Hume, toți sau prăvălit cu rațiunea lor cu tot.

Nu mă crezi? Unde sunt drepturile omului în lagărul de concentrare sau în duba ce te duce spre locul acela izolat de la marginea pădurii? Cât au fost ele de inalienabile când a explodat soarele peste civilii din Hiroshima sau pe insula lu nene ăla ce iubea copii cu o sinceritate deranjantă pentru publicul larg? Societatea modernă nu vrea să recunoască că rațiunea ei morală e doar emoție și ca atare, pentru fiecare argument puternic un alt contraargument la fel de puternic poate fi găsit. Alegere|Viață. Libertate|Siguranță, Egalitate|Drept de proprietate și orice discuție devine un meci de istericale. Situația e atât de rea încât am creat rase spurcate de manageri a căror singur scop e să ne gestioneze în scopul eficienței și profitului deoarece nu putem să ne punem de acord pentru un scop comun, psihologi care să ne facă să trecem peste lipsa de sens astfel încât să continuăm zilnic și da, chiar profesori de generală care să facă copii să uite că școala este chiar atât de plictisitoare pe cât o simt și de pe urma ei vor fi judecați doar cât de bine sau supus dresajului.

Anticii , zice MacIntayer, vedeau în viața omului un proces de devenire prin care omul încerca să ajungă la un scop. Trăiai o viață de pregătire ca să devi cine poți să fi. Învățai curaj pentru că e bine să fi curajos și învățai temperanța pentru că fără ea curajul e prostie și ambele, alături de onestitate făceau ca tu să fi mai aproape de tine așa cum blocul de marmură lasă cu fiecare bucățică să se vadă mai mult din statuia de dedesubt. Fără acest sens central al existenței în funcție de care să ghidăm discuția tot ceea ce rămâne e Chat GPT argumentând de ce un anumit lucru e rău ca din două promturi să-l convingi că același lucru e bun.

Autorul aseamănă situația noastră cu cea a polinezienilor care aveau tabuuri culturale pe care doar le respectau fără să mai știe de ce. Când misionarii au venit localnicii le-au lepădat imediat pentru noua religie deoarece aceasta era măcar coerentă în timp ce vechile tabuuri erau de multe ori contradictorii.

Aici ne aflăm noi acum.

Un nene pe nume Nietzsche a dărâmat tabuurile și le-a arătat ca simple fandoseli pline de patetism. El a scris discursul ăla despre sfârșitul ordinii mondiale și reîntoarcerea la politica puteri, nu direct dar de acolo este preluat mesajul.

Idolii noștri au căzut , ar spune MacIntyer dacă eu aș fi el. Putem să alegem să fim eroi antici ori pescari dintotdeauna. Tot suntem datori mării.

Dacă am fi acum în cârciuma de la început aș lua un gât de rachiu și m-aș uita la modelele puloverului pescăresc. Nimeni nu mai știe ce reprezintă ele. Parâme și noduri preluat de la generațiile trecute de marinari și neveste îngrijorate. Dacă întrebi un pescar de ce îți va zice că e pentru noroc, dragă cititorule. Orice om nebun să iasă pe mare într-o coajă de nucă cu pretenții că-i smulge mării ce al ei are nevoie de mult noroc dar mai are nevoie de ceva.

De ai lui.

Fiecare sat are modelul lui, fiecare pescar o variațiune. Dacă ieși la mal după o furtună în satul greșit să știe pe cine să cheme pentru că și de la tine se așteaptă să chemi dacă un vecin e în locul tău. Umanitate simplă. Modelul e uitat dar nevoia e încă acolo pentru că încă există comunitatea iar aceasta are un limbaj care să sculpteze realitatea morală a fiecăruia. Ești cinstit pentru că cinstea e bună în sine iar recunoașterea artelului de pescari care te pune staroste e doar ceva în plus. Ești curajos pentru că nu există altceva decât curaj în fața mării dezlănțuite. Nu există imperative morale în fața hulei când ești pe barcă, nu există utilitarism ,există ai tăi iar lumina farului îți zice unde e acasă. La cârciumă, după, glumim sau plângem pe cei luați mare dar ceva dincolo de noi hotărăște, noi avem obligația de a ne da silința.

Asta e soluția lui MacIntyer, înapoi în comunitate, lângă ai noștri care să ne laude sau să ne huiduiască pentru faptele noastre.

Undeva în cămară am un rachiu de pe vremea când eu și tata, fie-i țărâna ușoară, am aprins focul la ultimul cazan. Am băut și ne-am amintit de bicu, odihnească-se cu drepții, în timp ce meșteream raze de soare prinse în fructe.

Na zdarovia , dragă cititorule sau poate Slainthe Mhath!