O carte care m-a omorât

Cum un atac de astm și un filosof existențialist japonez mi-au dat o experiență mistică demnă de un anahoret pe LSD non dual, ne-trinitarian.

Bună cititorule ! Nu ne-am văzut de mult. Voiam să-ți scriu săptămâna trecută ca să-ți povestesc despre cum poporul român e un popor fără trecut deci cu tot viitorul înainte sau despre cum căderea imperiului deja s-a produs iar noi nu o observăm pentru că Odoacru încă mai colectează taxele și împarte dreptate. Aveam ceva în schemă și deodată toate acestea și-au pierdut strălucirea în fața pericolului iminent al morții așa cum stelele dispar la primele raze ale dimineții.

Am fost aproape și de data asta! Atât de aproape încât să mă agăț de Poartă la fel cum apuci tu de gadgetul acesta ,să constat ca și tine dacă-mi fac eu bine treaba că nu există nimic între ce e aici și ce e dincolo.

Să încep deci povestea!

Ai simțit vreodată că te îneci? Nu cu hrană! Cu apă. Că plămânii ți se umplu de lichidul din care strămoșii tăi au ieșit cu milioane de ani în urmă, pe care însă-și biologia lor l-a uitat? Ai simțit vreodată cum corpul tău te ucide pentru că nu mai poate suporta senzația de viață străină de el și face un șoc anafilactic ca să pună capăt întregii mascarade și să se întoarcă înapoi la o stare de joasă entropie care să-i asigure echilibrul stabil și rece?

Dacă da atunci înțelegi cât de aproape a fost totul.

Probabil că mă crezi un lăudăros acum, un bosumflat atât de plin de el că se îneca în propriile flegme guturale de prea multă stimă de sine, un vorbă multă minte-n-colț care e prea prost pentru a-și da seama cât de jenibil sună.

Ai dreptate să crezi asta! Și eu o cred despre mine. De aceea chiar am fost mirat de faptul că nu mi-a fost frică atunci când am simțit atât de aproape moartea. Am stat calm când totul părea să se sfârșească.

La început da! Am înjurat. Am cunoscut marea de atâtea ori, câțiva ani un fjord mi-a fost casă, m-a adăpostit, m-a legănat și de multe ori am trecut întinderi de apă înot fără frică și uite acum mi-a fost hărăzit înecul la mine în pat, copii dormind în camera alăturată.

Ce urâtă moarte urma să am! Vânăt și sufocat în pijamalele mele albastre de duminică spre luni dimineața.

În salvare mi-au administrat o doză mare din neurotransmițătorul supraviețuirii și curajului ce mi-a făcut inima să-mi bată ca în tinerețe, pe terenul de rugby. Pentru un moment m-am gândit că e bine dacă pe partea cealaltă se joacă rugby. Aveam să îmbrac din nou tricoul cu numărul 7, să ies pe teren și să mă pun în pericol pentru binele echipei, oase de rupt nu voi mai avea și oricum durerea nu doare așa de tare cât joci. La repriza a treia voi bea cu băieții în pub-ul echipei gazdă și vom râde tare și enervant în timp ce cântăm cântece irevențioase mai beți decât niște aristocrați englezi întorși dela o chevauchee în timpul războiului de 100 de ani. Iar apoi va fi tot sâmbătă și o voi lua de la capăt!

Așa da veșnicie.

Lumina albă a salvării se pregătea să apună ca o lună peste muntele din spatele fjordului meu din Bergen și mintea mea continua să fugă spre placajul de care nici cei mai dansanți pași nu avea să mă salveze. Așteptam tunelul! Așteptam poarta și răspunsul.

Am fost eu cu adevărat un om bun?

O liniște profundă s-a limpezit în acele momente. O liniște pe care o cunoșteam adusă de substanțe pe care oameni lipsiți de imaginație le numesc halucinogene. Acum nu o mai aducea nimic.

Eram eu și eram ea iar separația dintre noi era o bandă a lui Mobius.

Asta urma să fie! Ca mâlul Dunării în deltă urma să mă așez lăsând în urmă toată povara de eșecuri, succese, dezamăgiri. Se pregătea să rămână în urmă prima dată când am petrecut noaptea cu cea ce mi-a fost soție și momentul când întors ”acasă” din străinătate copilul meu nu a știut cine sunt. Toate cântăreau la fel pe fundul unui braț de Dunăre de lângă Chilia copilăriei mele. Eu eram apă și mâl, un anafor în curgere și lângă mine se învârteau mama și tata, unchiu Metka, Bicu, Bica și toate șipotele, lacrimile și picăturile de când atomul de oxigen a început să deseneze piruete cu doi atomi de hidrogen furați dintr-o stea ce explodase cu miliarde de ani în urmă.

Sunt sigur că urma să mă vărs în mare, poate aproape de Periprava, ultima stație a Pasagerului ce mi-a făcut copilăria să fie minunată, ultimul loc dinainte de dincolo dar am deschis ochii trezit de oxigenul rece ca aerul de munte și alert ca un izvor neînceput.

Prima dată am vrut să urlu să mă lase dracului în pace. Voiam să mă alătur!

Să le urlu că oricum nu e nimic aici care să nu fie și dincolo dar nu aveam putere și m-am resemnat că încă mai am de trăit.

Am petrecut o săptămână la spitalul de pneumologie ,fost de ftiziologie. În copilărie acest spital mi-a fost lagăr pentru câteva luni când o injecție la școală mi-a înflorit pe mână semnalîndu-mă ca tuberculos. Apoi aici am venit să o vizitez pe mama în timpul lungii ei lupte cu cancerul , bunicul în desele lui internări iar acum eram eu din nou. Am încercat să înțeleg ce mi s-a întâmplat dar nimic din vocabularul meu nu se potrivea.

Accidental descărcasem o carte pe Ebook reader: Religie și nimic de Kenji Nishitani , urma să o citesc pentru un review pe această pagină de Substack. Am devorat cele aproape 300 de pagini pentru că acolo am găsit exact ceea ce căutam.

Gramatica în care experiența mea putea să fie povestită.

Ști când ai un banc bun în română dar trebuie să-l spui în altă limbă și sună ca dracu?

Nu ești tu! E limba nepotrivită.

Așa și eu acum.

Am ajuns până la capătul vieții și am pășit mai departe ca să ajung tot aici.

Dacă Nietzche m-a învățat să mă apropii de hău și să mă uit în abis, Nishitani m-a lăsat să mă arunc pentru că am înțeles că nu există hău iar abisul nu trebuie înfruntat deoarece el este exact ceea ce sunt și eu, doar altfel.

Nihilismul pe care îl înfruntam de atâta vreme, nihilismul pe care l-am tratat cu frondă, curaj sau lașitate este exact curajul, fronda și lașitatea cu care m-am tratat. Fiecare gest al meu, fiecare placaj dat la piciorul strâmb al existenței, a fost dat mie și fiecare picătură de sânge înghițit vreodată sau scuipat a fost scuipat sau înghițit de unu și același.

Mare lucru a fost moartea aceasta! M-a făcut să mă simt mai viu ca niciodată!